Cristina Calarasanu : Dle Pere Llovet va rog sa va prezentati in cateva cuvinte pentru cititorii   nostri

Pere Llovet : Este mereu dificil sa te prezinti de unul singur. Sunt psiholog clinician, psihoterapeut psihanalitic si doctor in stiinte politice. Am fost unul dintre fondatorii Asociatiei Catalane de Psihoterapie Psihanalitica care la randul ei a fondat si asociatia  statala (AEPP) si EFPP si actualmente sunt delegat al sectiunii pentru Cuplu si Familie. Intotdeauna m-a interesat integrarea diferitelor curente psihanalitice si relatiile acestei discipline cu altele umaniste sau stiintifice. Din punctul meu de vedere, suntem la intersectia stiintelor umane, sociale si naturale, ceea ce este o provocare si o oportunitate de imbogatire de care ar trebui sa profitam si cred ca tendinta catre specializare, atat in general ca si in multe dintre institutiile noastre formative este un obstacol.

Cristina Calarasanu : Ati avut un traseu universitar bogat: filosofie si litere, stiinte politice, psihologie clinica. Cum v-ati intalnit cu psihanaliza?

Pere Llovet : Ar trebui sa va spun cum le-am intalnit pe toate celelalte, pentru ca psihanaliza a fost mereu principalul meu interes inca de cand aveam 16 ani si am gasit din intamplare intr-o librarie din Barcelona, cartea « Trei eseuri privind teoria sexualitatii » a lui Freud. La acea epoca in Spania, psihologia era o specializare in cadrul Facultatii de Filosofie si Litere. Oscilam atunci intre a incepe aceste studii sau a alege medicina pentru a studia psihiatria. Unul dintre primii psihanalisti spanioli, dr. Pere Bofill, m-a sfatuit sa studiez psihologia si o data licentiat mi-a facilitat contactul la Geneva, unde m-am specializat in psihologie clinica, pentru ca in Spania nu exista aceasta optiune. Ceea ce m-a atras la Geneva a fost lunga sa traditie psihologica (J.J. Rousseau, Claparede, Piaget) si caracterul integrativ al Universitatii si scolii psihanalitice, influentata de Ajuriaguerra. Aici am participat la seminarii cu Diatkine (al carui analist a fost Lacan), Henny si am putut lucra cu Palacios Espasa si cu modelul sau de interventii scurte cu parinti si copii bazat pe « aria de reciprocitate psihica », un concept sistem aplicat initial de Bertand Cramer, el m-a initiat in psihoterapia psihanalitica familiala si mai tarziu, in Barcelona, am realizat seminarii despre familie cu (Jorge Thomas (Tavistock).
Chiar daca am lucrat mult in serviciile publice, formarea mea in stiinte politice este recenta si valorez mult intelegerea pe care mi-a adus-o asupra politicii publice a sanatatii mintale si asa cum am dezvoltat intr-o lucrare recenta, asupra societatii actuale si asupra transformarilor din familie si din relatiile de cuplu. Pentru a incheia raspunsul la aceasta intrebare, pot spune ca apreciez de fiecare data din ce in ce mai mult formarea mea umanista initiala si cred ca una din provocarile actuale ale psihanalizei, cum spune Kernberg, Fonagy, Bleichmar si altii, este restabilirea legaturilor interdisciplinare care au fost atat de importante in anii 60, 70. Totusi, as vrea sa adaug ca toate aceste contributii au sens doar plecand de la analiza personala care este fundamentala pentru a lucra psihanalitic.
  
Cristina Calarasanu : Ne puteti spune cateva cuvinte despre scolile de psihoterapie psihanalitica si dezvoltarea lor din Spania?

Pere Llovet : Psihanaliza in Spania s-a dezvoltat in doua etape separate de razboiul civil (1936-1939). Triumful military al lui Franco a cauzat exilul primei generatii, printre care este celebru cazul lui Emili Mira care a plecat in America de Sud. In mod curios, multi dintre psihanalistii sud-americani care au venit in Spania in anii 70-80, fugind la randul lor de dictatura, au fost elevii lor, asa ca putem vorbi de o “reintoarcere”.
A doua generatie, din care am mentionat deja pe Pere Bofill, s-a format la Geneva si apoi la Londra in timpul perioadei kleiniene, iar unii dintre ei s-au format in Franta in asociatiile din IPA, in scoala Psihosomatica sau in scolile lacaniene. I-am mentionat deja pe psihanalistii sud-americani si actualmente au devenit foarte apreciate si contributiile psihanalistilor nord-americani (Kohut, Mitchell si grupul din Boston), intre care sunt cativa care integreaza si abordarea sistemica, asa ca in Spania exista un spectru psihanalitic larg.
Am avut si sansa ca unii psihanalisti din cadrul IPA, in special in Catalunia si Euskadi, sa contribuie la dezvoltarea psihoterapiei psihanalitice, ceea ce a permis ca mare parte din serviciile publice sa aiba aceasta orientare si ca incepand din 1986, impreuna cu alti colegi sa fondam una din asociatiile cele mai puternice din Europa, care a devenit nucleul initial al EFPP.
Trebuie sa mentionez si importanta dezvoltarii psihoterapiilor psihanalitice scurte si centrate. Cred ca au un rol fundamental in prezent si in viitor, atat in serviciile publice, cat si in statutul stiintific, cultural si social al psihanalizei.
 
Cristina Calarasanu : As vrea sa va referiti la lunga dvs experienta din domeniul institutional al sanatatii mintale. Care este rolul psihanalizei in serviciile publice? Cum se poate lucra in institutii?

Pere Llovet : Este o tema foarte importanta si extinsa pentru ca exista multe tipuri de institutii.
Prima mea experienta profesionala a fost intr-un mare spital psihiatric (“Manicomio”) care a participat la « revolutia antipsihiatrica » care in anii 70 a strabatut Europa. Au existat astfel de experiente in Anglia (Laing si Cooper), Franta (Guattari si Deleuze, Tosquelles) si Italia (Basaglia).
Aportul psihanalizei a fost fundamental pentru manualele clasice de psihiatrie  (Ajuriaguerra, Henry Ey, Bergeret, Schneider printre altii), si trebuie sa mentionam din nou si contributiile sistemice (Bateson, Watzlawick, grupul de la Palo Alto). Aceste influente au transformat profund nu numai tratamentul stiintific al bolnabului mintal ci si reprezentarea sa sociala, conducand la actualul concept al sanatatii mintale. Am participat la reforma din psihiatria sanatatii mintale in Catalunia in anii 1987 si 1988, la zece ani dupa sosirea democratiei in Spania. Nu stiu cum s-a intamplat asta in Romania.
Din nefericire, astazi ne aflam intr-un impas din mai multe motive. As mentiona pregatirea psihologica slaba din actualele programe universitare psihiatrice, influenta industriei farmaceutice, influentele politice, volumul de munca din serviciile publice si cautarea unei vindecari rapide a simptomelor, care asa cum stim, de multe ori este chiar iatrogena. Cu toate acestea, trebuie sa ne gandim ce depinde de noi si in acest sens este fundamental sa continuam dezvoltarea unor tehnici de interventie care dincolo de simptom sa conduca la o mai buna dezvoltare personala.
Cu privire la a lucra « in » institutii, m-am bucurat sa vad pe situl dvs o referinta catre Bleger. Trebuie sa ne gandim si la a lucra « cu » institutiile. De cand intram in contact cu ele, exercita o influenta asupra noastra, dar sa nu uitam capacitatea « constructiva » (in sens piagetian si freudian) a subiectului, adica propria noastra capacitatea de a influenta.Cheia consta in pozitionarea noastra si in a preciza ceea ce vom aduce institutiei. Este adevarat si ca unele institutii, la fel ca unii pacienti, sunt « intratabile ». Trebuie sa observam interesele institutiei si mediul sau. Stim ca anumite tipuri ale personalitatii perverse sau anumite patologii ale puterii pot avea o abilitate speciala pentru a ocupa locuri cheie in anumite institutii (asa cum arata si Alberto Eiguer).
Fara indoiala, institutiile constituie « continatorul » nostru si pot fi de mare ajutor in lucrul terapeutic, chiar daca pot fi si contrariul, adica un obstacol pentru creativitate si inovatie. Isabel Menzies si Isca Salzberger-Wittenberg au lucrari foarte interesante despre aceste procese, la care am participat si eu si pe care le putem conceptualiza ca o dezvoltare a notiunii de « a ingriji pe cei care ingrijesc » sau « empatie institutionala ». Asa cum am spus este o tema larga si complexa.

Cristina Calarasanu : Care este perspectiva dvs asupra psihoterapie psihanalitice de cuplu si familie in societatea actuala? Care sunt situatiile clinice cu care va confruntati cel mai adesea?

Pere Llovet : Asa cum am spus, stiintele politice si sociologia imbogatesc substantial intelegerea « a ceea ce intampla » in societatea actuala si in particular in familie si in cuplu. As mentiona intre aceste referinte, sociologul norvegian Göran Therborn, pe cel catalan Manuel Castells si pe biologul evolutionist american Robert Trivers. Dupa acestia, suntem la « finalul patriarhatului » si cred ca acest lucru este foarte profund pentru ca schimba esential cultura. Daca ne gandim la legaturi si la procesele de subiectivare, aceasta schimbare culturala are un efect amplu asupra Self-ului, a felului in care ne simtim si a identitatii noastre. Cred ca acest fapt explica ca actualul disconfort al culturii nu mai este prevalent de origine conflictuala, ci de origine narcisica.  Aceasta noua « ordine simbolica » (si in acelasi timp structuranta) creeaza decuplari, lacune ale integrarii si provocari enorme pentru Eu si tulburari ale transmiterii generationale.
In ceea ce priveste clinica mea, am vorbit deja despre influenta initiala a Scolii de la Geneva si a unor contributii sistemice. Dupa ce am lucrat 10 ani in Spitalul Sant Pere Claver din Barcelona, cu o bogata influenta kleiniana si postkleiniana am realizat seminarii cu Jorge Thomas de la Tavistock. Actualemente, incerc sa inteleg subiectivarea pacientului ca fiind o emergenta  a teserii legaturilor sale, chiar si cand lucrez in terapia individuala. Mentionez lucrarile lui Karen Ruth-Lyons si contributiile sale asupra tulburarilor de atasament (in sensului lui Bolwby) pe care le aplic in campul terapiei de cuplu si familie ca « de-conexiuni emotionale » care produc tulburari ale subiectivarii.
Am tratat cazuri de imigrare (subiect pe care il cunosc dupa propria mea experienta in Geneva), cazuri ale cuplurilor in conflict, persoane care s-au separat si incearca sa reconstruiasca. Mentionez si adolescenti si adulti tineri cu blocaje in dezvoltare, o patologie care creste alarmant.
Abordarea terapeutica a legaturii si a subiectului  produce destul de repede schimbari importante in pozitionarea si cunoasterea reciproca a membrilor unui cuplu sau ai unei familii si deschide un nou fir narativ din care emerg emotii care au fost ignorate si se cer a fi recunoscute.
Nu il ultimul rand, as spune ca pentru mine, atentia pe care o acord transferului si contratransferului, este o referinta importanta.

Cristina Calarasanu : Cunoasteti Romania si psihologia de aici?

Pere Llovet : Ceea ce mi-a atras atentia la Romania a fost fonetica limbii, atat de asemanatoarea cu a catalanei, limba mea materna. Cred ca in Catalunia, comunitatea romana este una dintre cele mai numeroase si cred ca am auzit chiar si cateva cuvinte comune, un curios model de evolutie paralela plecand de la fondul latin, in ciuda celor aproape 3000 de km distanta.
Imi amintesc apoi imaginile cu caderea lui Ceausescu si presupun ca exista coincidente cu ceea ce s-a intamplat in Spania. Foarte probabil ca schimbarile culturale si institutionale sunt mult mai lente decat ar parea si ca este nevoie de un efort mare pentru a depasi aceste urme istorice.