Am ales aceasta tema pentru ca clinica terapiei familiale ne aduce in situatia de a primi copii care prezinta numeroase simptome nelinistitoare precum halucinatii, hiperactivitate, anxietate, tulburari de comportament hetero si autoagresive, dependente, somatizari. As vrea sa vorbesc aici in mod particular de copiii pe care i-am urmarit in cadrul unor psihoterapii psihanalitice familiale si care au aparut, in raport cu lucrarile lui Nicolas Abraham si ale Maria Torok, purtatori ai simptomelor ce evoca transmiterea in istoria familiala a ceea ce este de ne-spus, de ne-simbolizat. Vom descrie ceea ce Pierre Benghozi numeste copiii « port-fantoma ». Sunt copii care apar ca si cum ar fi « posedati », dar nu de propriul lor inconstient, ci de al altuia, al mamei, al tatalui, al unui membru al familiei, al unui ascendent, al unui stramos, purtator al unui secret de ne-spus, rusinos. Am constatat adesea ca acest secret transmis de-a lungul generatiilor este in mod particular incarcat de un sentiment de rusine, vinovatie si durere. Sunt copii care prin intermediul simptomelor lor, cuvintelor si actelor lor bizare ne fac sa simtim, pe noi terapeutii, ceea ce Freud a descris ca un sentiment de « nelinistitoare stranietate ».
Pentru a ne apropia de clinica care ne intereseaza aici si care priveste terapiile familiale, exista la un moment dat un eveniment traumatic fie legat de pierderea unui obiect, fie care a lovit, s-a revarsat in viata unuia dintre parinti sau a unei familii. Acest eveniment brusc si violent pentru psihic nu a lasat posibilitatea de a fi continut nici prin cuvinte, nici prin prezenta unui tert. Astfel trauma s-a incriptat (N.Abraham), incrustat (P.Benghozi), in psihicul si a coplesit Eul celui care a suportat-o si nu a putut sa o contina.
Monumentul comemorativ al locurilor, datelor, circumstantelor ascunse pe care Abraham et Torok l-au numit « cripta », este un spatiu inchis, ca o gaura neagra, citandu-l pe Claude Nachin "care se situeaza intre inconstient si Eu, un fel de inconstient artificial, o enclava, un cavou prin care nimic nu trebuie sa treaca catre lumea exterioarra. Tragedia trebuie conservata pentru a nu amputa definitiv psihismul si ea nu trebuie evocata pentru a nu retrai oroarea traumatica. Ceva a luat locul realitatii din care cuvintele subiectului lovit de catastrofa au fost scoase in afara. Realitatea traumei da nastere negarii trairii. Nu suntem in fantasma ci mai degraba in ceva de partea perceptiei, simturilor care are drept consecinta ca « cuvintele care ar fi trebuit sa se exprime se regasesc inchise de vii si ca Eul fara nici o clipa de odihna vegheaza ca nimic sa nu transpara. »
Pe de alta parte, particularitatea si paradoxul secretului este ca la origine nu exista secret care sa nu fie impartasit. In mod necesar, el se refera la un tert complice inclus si la un alt tert exclus. Cripta aici a fost precedata de un secret impartasit, chiar daca impartasirea a fost consimtita sau nu. Fie ca suntem victima sau cel care actioneaza in impartasirea a ceea ce este dezonorant, ramane o traire comuna acoperita de rusine, de vinovatie, de suferinte si de o anumita placere. Conscintele sale sunt durerea, setimentul de umilinta, frica, razbunarea, blestemul.
Intrebarea pentru noi terapeutii este de a sti cum sa-i primim pe acesti copii purtatori ai « fantomelor genealogice » .
1 – ce ne spune un copil atunci cand manifestarile sale apar cu ocazia separarii cuplului parental, sau dupa decesul unui parinte sau bunic, a unui copil din familie, cu ocazia unui accident sau a unei boli grave ?
2 – care este efectul intoarcerii acestor fantome care scapa continerii psihice ?
3 – ce functie asigura copilul in acel moment prin simptomele sale ?
4 – cum se rejoaca atunci mizele organizarii oedipiene cand pactul de alianta conjugala este spart ?
5 – ce numim « pact al aliantei conjugale », functie de reinnodare ? Ce sunt notiunile de « purtator al rusinii », « port-fantoma », « purtator al amprentei » ?
Reiau aici conceptele dezvoltate de Pierre Benghozi : conform lui, legatura nu este relatie. Legatura este suportul si vectorul transmiterii. Legaturile filiative si afiliative innodate intre ele formeaza continatori psihici genealogici. Ele construiesc identitatea noastra.
"Pactul de alianta conjugala » este in acelasi timp suportul continerii individuale a celor doi parteneri si al continerii celor doua familii de origine ai celor doi parinti. Legatura afiliativa conjugala este o legatura care are functia de a reinnoda continerea psihica individuala si continerea psihica a celor doua familii de origine. Copiii cuplului se gasesc atat in verigile continatorilor individuali din partea tatalui si mamei si in acelasi timp in pactul de alianta al cuplului parental. Atunci cand aceesti continatori sunt deficitari si cand tentativa de reinnodare care asigura legatura conjugala nu este suficienta, legatura este atunci asigurata de copil prin simptome care incearca sa reinnoade pactul de alianta. « Functia copilului port-fantoma » asigura ceea ce nu a putut asigura pactul de alianta, adica functia de reinnodare, si ceea ce face legatura intre cele doua familii de origine devin simptomele copilului.
Sa luam de exemplu cazul copilului Farid despre care vom vorbi. Exista o apropiere simbiotica fata de mama, o « lipire », dar in realitate este lipit de ceea ce mama nu a putut gestiona din propria sa istorie familiala si nu este protejat de istoria familiala materna, tatal fiind absent.
Farid este un copil « port-fantoma ». Este un copil bolnav, cu aerul trist, palid, letargic, lipit de mama sa, o urmeaza ca o umbra. Mama este trista, distrata si uita totul. Farid a fost trimis pentru simptomele sale care il impiedica sa se dezlipeasca de mama sa si de casa. Nu vrea sa mearga la scoala. Nu poate dormi decat lipit de ea. In acest moment exista o reasezare in familie, fratele mai mare a plecvat in America si sora mai mare se va marita. Bunicul patern a decedat recent. Tatal lui a disparut acum patru ani lasand sa se inteleaga ca va reveni intr-o zi, dar fara a da vreun semn de viata ulterior. Bunica paterna aratand bancheta din casa i-a spus : « este bancheta tatalui tau, tine-i locul ». Aflam ca in aceasta casa Farid nu a avut niciodata loc, nu a avut camera sa, lucrurile sale sunt inghesuite intr-o debara. Actualmente mama care a recuperat locul din casa prin plecarea copiilor mai mari, a decis sa renoveze locul si sa comande o canapea noua pentru a o pune in locul vechii banchete pe care vrea sa o arunce. Singurul loc al lui Farid este aici la bancheta, a devenit pazitorul ei. Al locului unui tata absent, al durerii incriptate in mama care s-a simtit tradata, abandonata dar de asemenea si a durerii unui bunic matern condamnat de ai sai. Bancheta figureaza locul de depunere al aspectelor psihice din partea istoriei familiale a tatalui si a mamei. Un bunic harki (algerian care a servit Franta in timpul razboiului cu Algeria) calificat ca tradator al tarii sale si al familiei. Asteptand acest tata care nu mai revine, Farid a devenit « fantoma » dubla a acestuia. Incearca sa umple absenta si sa reduca din intensitatea sentimentelor de rusine si abandon exprimate de mama sa. Cel putin el nu va trada, nu va abandona. Gardian al banchetei, al unei banchete sanctuare, el incet incet a luat locul tatalui disparut, dar niciodata plecat definitv, intotdeauna « pe-aici, pe colo ». Un tata care continua sa bantuie locurile prin exprimarile fiului sau. Un disparut care se intoarce, pe care mama il asteapta inca si care locuieste in inconstientul fiului sau. Un tert absent pe care il putem lega totusi de oedip caci fantoma se naste din iubirea deceptionata a mamei, dar conceputa in inconstientul ei si transmisa in cel al fiului.
Notiunile de « Purtator al amprentei » si « Purtator al rusinii » (P.Benghozi 1994) sunt notiuni pe care le regasim sistematic in clinica Realului, a ne-ganditului, a ne-spusului, a ne-asteptatului, a ne-stersului. In transmitere, elementele nemetabolizate pe care aparatul psihic le-a negat, mai ales in calitate de realitate care nu trebuie cunoscuta, se numesc « o negare a realitatii ». René Kaês le-a numit « pact denegativ » (o citez pe Rosa Jaïtin) " operatia de respingere ce consta intr-o negativitate protectoare fondatoare si structuranta, dar care in dimensiunea sa de negativitate radicala transmite interzisul » si deci trimite la secret.
In clinica Realului, dupa Pierre Benghozi, ceea ce produce o trauma este in functie de capacitatea psihica de a metaboliza rusinea si infamia, nu doar evenimentul traumatic, dar si maniera in care este primit, continut. Calitatea, cantitatea sau repetarea unui traumatism nu este de aceeasi natura daca este vorba despre un doliu, un incest, un abandon sau un genocid precum si distructivitatea care afecteaza integritatea, subiectivitatea si care corespunde unui atac din partea rusinii si umilintei. Acest fapt se traduce printr-o distrugere la nivel psihic si uneori chiar fizic. Daca la acest moment capacitatea de continere nu este suficienta, insusi aparatul psihic va fi atacat. Un atac nu numai al functionarii dar si al capacitatii aparatului de a gestiona lucrurile, de a le transforma.
Pierre Benghozi diferentiaza transmiterea Urmei de cea a Amprentei. Atacului functionalitatii ii corespunde o transmitere a urmei care priveste transmiterea continuturilor psihice. Urma este o marca la suprafata care va sfarsi prin a se estompa sau a se sterge in timp. Dar transmiterea negativului, a « prezentului-absent » ne-revelat este o transmitere care se va face cu goluri, prin incorporare, mergand pana la a modifica forma insasi a aparatului psihic.
Incorporatul este un material brut produs prin confruntarea cu Realul, ca niste corpuri straine care vin sa ocupe golurile dar care in acelasi timp sunt acolo ca si cand ar fi grefate ansamblului. Acesta se apropie de notiunea de cripta, fiind pe rand « al meu/ strain » si acest lucru creeaza persoanei confruntate cu traumatismul ceva similar derealizarii, disocierii care ar putea fi inteles aproape de psihoza, dar care poate fi luat si ca un lucru care se reconstruieste cu ajutorul imaginarului, un travaliu. Este un material psihic « prezent-absent » ne-relevat, ne-metabolizat, ne-simbolizat care se va transmite de-a lungul generatiilor.
« Amprenta » semnifica trecerea obiectului « prezent-absent » modificand cadrul, continatorul care il primeste. In clinica aceasta transmitere se va manifesta sub forma unei reactualizari spectrale prin expresii simptomatice de patologie a continatorilor (adictii, comportamente violente, bizare precum obsesiile, fobiile, mitomania).
"Purtatorul rusinii " la care Pierre Benghozi face referire este « purtatorul mostenitor ventriloc al rusinii inconstiente familiale care acompaniaza transmiterea. El asigura depozitarea mostenirii familiale, o transmitere transgenerationala a negativului, de ne-spus si de ne-conceput. Nu mortii sunt cei care revin sa ne bantuie ci lacunele lasate in noi de secretele altora. Acestea apar prin simtpome, tulburari ale comportamentului, anumite probleme psihice intelese ca expresie individuala (purtatorul simptomului, purtatorul fantomei) a unui grup familial in suferinta. Emergenta simptomelor caracteristice unei patologii a continatorului ar fi o tentativa de amenajare a angoaselor ne-continute si ne-metabolizate ale generatiilor precedente, la nivelul aparatului psihic individual si aparatului psihic grupal familial.
Este important sa retinem ca intreaga fratrie este grupul mostenitor al acestei transmiteri psihice prin « difractia loialitatii genealogice » si este de notat schimbul, simptomul putand trece frecvent de la unul la altul.
Voi ilustra drept exemplu cazul lui Alexandru, un tanar pacient de 9 ani care mi-a fost trimis acum cativa ani de catre medicul de familie pentru un comportament care era caracterizat prin furt, mitomanie si violenta, copil nascut intr-un mediu familial confortabil, in care parintii reusisera din punct de vedere profesional, amandoi avand propria lor firma. Totusi, la momentul in care il primesc pe copil, cuplul vorbeste de o despartire.
Era perioada debutului meu in practica terapiei psihanalitice familiale. Cadrul meu era inca unul mai degraba individual, centrat pe fantasmele oedipiene. La inceput cand am luat acest copil in terapie nu aveam inca o pozitie foarte clara ca terapeut de familie, dar pot spune ca lucrul cu Alexandru m-a convins ca ascultarea noastra ca analisti nu poate ramane surda in fata realitatii traumelor suferite si transmise in istoria familia. Intr-un fel, acest copil este cel care a facut din mine un terapeut de familie.
Cand l-am primit pe Alexandru pentru prima data, el mi-a explicat ca purta un nume celebru « Alexandrul cel Mare » dar ca nu ii placea sa ii spun pe numele tatalui sau pe care il gasea nul si ridicol, un nume din cauza caruia colegii isi bateau joc de el la scoala. II era rusine cu numele sau si prin comportamentele sale ilustra si rusinea parintilor sai si a familiei. Era un copil caruia ii era rusine cu el insusi si se simtea vinovat de a nu-si putea controla minciunile si actele sale, nu avea incredere in nimeni. Din fericire, o solida relatie transferentiala i-a permis sa aiba incredere in mine si am putut sa incepem un travaliu de elaborare.
La capatul catorva sedinte mi-am dat seama ca povestile lui Alexandru ma pacaleau si ca nu stiam de fapt despre ce e vorba : fantasme de grandoare, fantasme de moarte, fantasme de umilire ? Alexandru venea la sedinte multumit, din ce in ce mai sigur de el, la scoala notele lui au inceput sa creasca, a devenit seful grupului, acasa a inceput sa aiba grija de fratele sau cand mama sau tatal sau erau absenti. Singura lui teroare era tatal sau care ii arunca teribile lovituri umilitoare atunci cand isi dadea seama de comportamentele sale (furt, minciuna, violenta).
Pe de o parte, pentru ceilalti el parea ca merge din ce in ce mai bine si datorita rezultatelor sale scolare parintii si profesorii apreciau efectele terapiei, dar pe de alta parte eu aveam senzatia ca lucrurile merg din ce in ce mai rau si ca comportamentul lui Alexandru incearca sa exprime ceva pe care eu nu il intelegeam. Declicul s-a realizat intr-o zi cand Alexandru a venit la sedinta cu un cutit ascutit mare cat mana, spunandu-mi in secret (si cu interdictia de a vorbi despre asta) ca el poarta acest cutit la scoala ascuns in ghiozdanul sau de luni de zile. In aceasta sedinta el mi-a vorbit de razboi, de fascinatia sa pentru arme si de fantome care reapar in camera tatalui sau unde el afirma ca le-a vazut, aparitii privind o istorie a unui bunic asasin si a unui strabunic care a fost ucis (vedem cum trecutul este halucinat in prezent). El se simtea un martor la scenele acestea si imi explica ca rolul cutitului pe care il purta cu el era de a-l proteja de eventuali agresori. Intr-o prima faza, am pus aceasta istorie a cutitului pe seama unei frici paranoide si a unei rivalitati oedipiene legata de o fantasma inconstienta de ucidere a tatalui sau, interpretare care nu se exclude.
Si totusi am inteles si altceva : « cand un pacient vine in sedinta cu o istorie privind familia sa, oricat de caraghioase ar fi ele, si il pune pe terapeutul sau sa pastreze secretul, despre ce secret este vorba ? » Prin prisma reflectiilor mele am decis dintr-o data sa schimb total cadrul terapiei. Alertata de cutitul care aparuse, am decis cu acordul lui Alexandru, sa convoc parintii sai pentru a urma un travaliu in familie. O profunda intuitie imi spunea ca copilul rejuca ceva din istoria familiala pe care nu il puteam elabora decat impreuna. Necesitatea unui travaliu si nu doar a interpretarii manifestarilor organizarii oedipiene, centrat pe capacitatile de elaborare a unei reconstructii narative familiale se impunea.
O data cu venirea parintilor intreaga dinamica de lucru s-a schimbat. In primul rand am observat ca familia era in mare suferinta, nu doar parintii lui Alexandru, ci si bunicii, suferinta exprimata prin lipsa intelegerii situatiei si printr-o tensiune psihica permanenta a continatorilor individuali si grupali familialei in stransa legatura cu agresiunile constante ale lui Alexandru. Un climat de perpetua violenta, pe care l-am pus pe seama unui atac masiv al legaturii, enerva pe toata lumea si rezona cu alte istorii traite de familie pe care Alexandru nu le cunostea, ticalosii despre care nu se putea vorbi pentru ca erau rusinoase, dar de care spuneai ei « erau in sfarsit eliberati ». Acestea reveneau prin transmiterea inconstienta. Parintii spuneau ca dupa ce s-au intalnit, totul le-a reusit, in casnicie, profesional, prin nasterea celor doi baieti. Dar Alexandru a fost mereu un copil dificil si dupa aproximativ doi totul s-a destramat, comportamentele sale erau pe cale sa destrame cuplul si familia, familie careia i-a luat cateva generatii pentru a iesi din impas si a-si recuceri mandria si renumele.
In partea tatalui, strabunicul era un copil din flori crescut de tarani si maltratat, denumit « derbedeul ». Acesta a fugit, a intrat in armata si a plecat in Algeria. S-a casatorit, a avut un singur fiu, bunicul lui Alexandru care devine politist, apoi comisar, dar razboiul pune capat acestei istorii. Strabunicul a fost ucis si familia repatriata in Franta intr-un sat din sud, in jurul evenimentelor din 62. O viata destramata, bunicul si-a pierdut functia si munca si a devenit un alcoolic notoriu trecand din bar in bar. In sedinta, tatal lui Alexandru povesteste plangand rusinea traita in copilaria sa evocand acest tata violent si o mama aproape muta care ascundea rusinea sa, umilinta de a fi batuta si saracia lor. In acea perioada, singura notorietate era Rusinea. Rusinea si vinovatia de a nu-si putea proteja mama si in acelasi timp de a-i uri pe amandoi. El se simtea slab, sarac, derbedeu. Scolaritatea sa a fost un esec, a fugit si a devenit o haimana. Dar, prin vointa a reusit sa ridice o afacere de succes prospera atunci cand a intalnit-o pe sotia sa.
De partea mamei, un tata politis repatriat si el in Franta in 62, rasist, slab si supus unei femei tiranice care isi maltrata copiii si le impunea legea tacerii. Un tata care ii provoca rusine, depresiv, alcoolic, dar cel mai rau spunea ea cu spaima si o teroare vizibila in privirea ei, « este cand imi amintesc de bunicul meu care era politist. Imi era frica de el cand eram copil, imi povestea incantat cum torturase si ucisese arabi. Vazandu-l pe Alexandru, ma gandesc la el. »
Vedem cum in toate aceste istorii, membrii familiei evoca evenimente ce au aparut intr-un climat de violenta, de ruptura sociala, de efractie si de frica. Mitul familial pana in prezent este o istorie a unui bastard, a unui derbedeu si a unui asasin care isi rateaza viata din cauza altora si se razbuna, cazand in degradare.
Mandria si « pactul de alianta » al parintilor lui Alexandru este de a fi spart acest mit blestemat reusind in viata prin ei insisi, cu o idee de invincibilitate. Ei acum sunt « oameni bine », sunt frumosi, onesti, muncitori, bine pozitionati. Si totusi fantomele hidoase ale celor doi bunici decazuti se reintorc prin trasaturile si comportamentul fiului lor. Notorietatea este pusa sub semnul intrebarii, Alexandru fiind desemnat la randul sau ca un derbedeu si o haimana al satului si al scolii, un fel de copil monstruos respins de ai sai. « Alexandru cel Mare » care pentru prima data in sedinta toate aceste istorii familiale ascunse. Si parinti care descopera uimit o istorie inconstienta comuna, un scenariu genealogic pus in scena de fiul lor ca expresie a unei suferinta familiale care se repeta prin intermediul generatiilor familiei de origine si care comite o efractie in viata de cuplu. Tot ceea ce mai face o Legatura intre cei doi parinti sunt « simptomele lui Alexandru ».
Intreg travaliu terapiei familiale consta intr-o « reconstructie a miturilor familiale »(Pierre Benghozi) transmise prin familiile de origine, nu in ideea de a schimba realitatea cursului istoriei, ci in ideea de deschide noi perspective constructive si fondatoare. Un nou Mit conduce la restaurarea idealului Eului familial si reprezinta o revalorizare narcisica. Spatiul terapiei in calitate de tert si de sprijin grupal atat familial cat si terapeutic permite aparitia unui nou discurs, o noua istorie se poate construi in dinamica miscarii transfero-contra transferentiale, o noua innodare ca o alternativa simptomelor lui Alexandru ii permite copilului sa se inscrie in familie nu ca un derbedeu purtator al monstruozitatii, ci ca un om care poate fi iubit si respectat, ca un copil – baiat al tatalui sau diferentiat de identificarea cu cei doi bunici decazuti. Incet incet tensiunile s-au diminuat, cuplul conjugal s-a reinnodat nu pe o alianta a unui pact negativ ci pe o alianta noua centrata pe demnitate si o reapropiere de numele tatalui permitand copilului si familiei sa isi construiasca o identitate veritabila.
Text prezentat cu ocazia Primului Congres EFPP, Sectiunea Cuplu si Familie, Florenta, Italia, in cadrul seminarului « Transmitere transgenerationala in cuplu si familie. »
Caroline MAJAL GRANSAGNE
Psihoterapeuta, IRP (P. Benghozi), Villelaure, France
gransagne@orange.fr
04.90.79.98.24 /06.79.63.73.40 |
