<%@LANGUAGE="JAVASCRIPT" CODEPAGE="65001"%> Psihanaliza de familie - Interviuri





Home | Biblioteca | Articole | Interviuri | Evenimente | Formare | Contact

 


 
Articole

Teoria legaturii in psihanaliza si in terapia familiala
Omagiu lui Enrique Pichon-Rivière
19 juin 2002


pentru varianta în limba franceză: click aici

Alberto Eiguer

Psihiatru si psihanalist, presedinte al Societatii Franceze de Terapie Familiala Psihanalitica, membru al Societatii Psihanalitice din Paris, redactor al revistei Divanul familial.
154, rue d’Alésia, 75014 Paris

Aplicatii  

Teoria legaturilor a fost dezvoltata in contextul grupurilor. Primele mele aplicatii ale acestei idei despre familie au fost expuse in 1983, si extinse la cuplu in 1998. Pe masura ce relatia se consolideaza, diferite fatete apar simultan si se consolideaza in legatura. Una dintre ele este continuitatea psihica, unde identificarea primara este activa (S. Freud, 1921), este un nivel de empatie (H. Kohut, 1971) sau un transfer de baza. Celalalt este atunci imaginat ca o parte din sine, cu aspecte comune, fie ca este vorba de obiceiuri, convingeri, elemente culturale. Daca celalalt este apreciat, acest lucru se datoreaza in mare masura faptului ca subiectul deplaseaza o parte din libidoul sau narcisic asupra sa. Acest nivel este cel al legaturilor narcisice.
O a doua fateta: celalat este in relatia cu un obiect intern. El este vazut ca diferit si in anumite cazuri ca un complementar al sau, atragator prin ceea ce contactul cu el promite privitor la placerea potentiala. El este o sursa de curiozitate pentru ca este enigmatic, admirat pentru ceea ce poseda sau prin ceea ce stie sa creeze sau detestat pentru ca frustreaza, ca abandoneaza, pentru ca aminteste de castrare si care lasa sa se inteleaga ca dorinta de a-l avea sau de a fi ca el este complet aleatorie. In aceasta investire a obiectului se inscrie genitalitatea. Este nivelul legaturilor obiectale.
Am insistat asupra miscarii inductoare a conduitelor la celalalt membru al legaturii. Sa remarcam ca ceea ce cautam (sa atingem) este subiectivitatea sa, sa captam miscarea inconstienta a legaturilor intre Eu si obiectele interne la celalalt, ceea ce gandeste, traieste, modul in care apar reprezentarile sale si le transmite. Membrii unei legaturi reproduc iluzia mama-copil; putem presupune ca acest model se reinnoieste cu ocazia fiecarei relatii in doi sau in mai multi aducand diferite modalitati de identificare. O forma de identificare merita abordata in special: identificarea celuilalt cu unul din obiectele sale interne. Aceasta nu este o identificare introiectiva, „reflexiva”, nici proiectiva, ci „atributiva”. Daca celalalt poseda totusi o trasatura asemanatoare celui din obiectul intern, subiectul a putut sa il recunoasca prealabil ca un potential purtator susceptibil pentru aceasta reprezentare interna. O identificare atributiva poate fi precedata de o identificare proiectiva, de o rezonanta cu ceea ce este cunoscut.
Mi se pare la fel de important sa subliniem ca fiecare nivel narcisic si obiectal se comporta intr-un mod independent.