<%@LANGUAGE="JAVASCRIPT" CODEPAGE="65001"%> Psihanaliza de familie - Interviuri





Home | Biblioteca | Articole | Interviuri | Evenimente | Formare | Contact

 


 
Erik Auriacombe
Interviuri

Interviu cu Erik Auriacombe
...varianta in limba romana


Cristina Calarasanu: Domnule Eric Auriacombe, sunteti psihanalist, dar si medic specialist in psihiatrie si pedopsihiatrie. Ne puteti spune, va rog, ce rol joaca in copilaria mica manifestarile somatice, bolile? Putem privi corpul copilului ca fiind o arie de expresie a suferintei?

Eric Auriacombe : Cu siguranta, corpul ramane scena privilegiata pe care se desfasoara primele experiente ale relatiei cu celalalt. Bebelusul se poate simti rapid invadat de trairi corporale pe care nu le poate controla. Tulburarile functionale ale bebelusului constituie simptome ale disconfortului sau, fie ca este vorba de dificultati alimentare (reflux gastro-esofagian, anorexie), de tulburari ale somnului sau de alte manifestari somatice. Bolile psihosomatice se pot instala daca dificultatile persista si devin un un mod de expresie inlocuind gandirea si cuvintele. Importanta experientelor de durere la bebelus a fost mult timp neglijata. Insusi Freud, chiar daca descrie o experienta a durerii si a spaimei de origine externa in "Interpretarea viselor", pare a renunta ulterior pentru a insista asupra rolului experientelor de satisfacere si de absenta, ceea ce nu este acelasi lucru. Aceste experiente (cu conditia sa nu fie prea intense) pot contribui la favorizarea proceselor de reprezentare si de gandire ale bebelusului. Durerea, din contra, va favoriza instalarea mecanismelor din seria negativa pentru a evita, chiar suprima, amintirile legate de ea. Durerea poate proveni din exterior, dar si din interiorul corpului, ca o manifestare a pulsiunii imperioase care, asa cum spune Freud, poate fi ca un spin in carne. Suferinta corporala este deja o experienta psihica. Este crucial sa acompaniam bebelusul pentru a-l ajuta sa metabolizeze aceste experiente si sa le inscrie intr-un mod de expresie verbal.

Cristina Calarasanu: Dezvoltarea bebeluslui, iata o experienta considerata ca fiind cea mai importanta pentru construirea spatiului psihic. Daca aceasta dezvoltare intalneste situatii traumatice, care sunt efectele asupra legaturilor intrasubiective si intersubiective pe care el trebuie sa le creeze?

Eric Auriacombe : Experientele de durere si spaima fac parte din dezvoltarea psihologica a copilului. Ele instaleaza problematica traumatica chiar in interiorul formarii aparatului psihic. Trauma ia copilul prin surprindere, pe nepregatite si reactiveaza disconfortul resimtit ca bebelus. Copilul poate fi incapabil sa inteleaga evenimenul in cauza si sa-l integreze in gandire. Amintirea inchisa poate fi readusa retroactiv de un al doilea eveniment care are anumite legaturi asociative cu primul. Punerea in cuvinte, chiar daca este vorba de un bebelus, ramane principalul tratament al acestui tip de problema, nu numai pentru parinti care trebuie ajutati sa verbalizeze angoasa lor, ci si pentru bebelus care trebuie sa poata inscrie acest eveniment prin cuvinte. Intersubiectivul, adica interventia celuilalt in dezvoltarea psihica ramane primordial. Relatia cu celalalt este o conditie necesara a dezvoltarii psihismului Subiectului. Eu propun sa integram ansamblul acestor experiente originare in cadrul "complexului fiintei apropiate" (Nebenmensch) ca forma primara a relatiei de alteritate originara.

Cristina Calarasanu: Ati scris despre doliul precoce, o tema care ramane inca o provocare pentru toti psihologii care lucreaza cu copii si se intalnesc cu acest proces dificil. Vorbiti-ne despre abordarea psihanalitica a doliului la copil.

Eric Auriacombe : Am asociat studiul doliului cu cel al durerii si al spaimei. Mélanie Klein, Anna Freud si Hélène Deutsch au insistat asupra reactivarii pozitiei depresive atunci cand are loc o pierdere a unei fiinte dragi si asupra faptului ca copilul care traieste doliul nu atinge intotdeauna un stadiu de constanta a obiectului, ceea ce face doliul si mai dificil pentru ca intervine in perioada de structurare. Pierderea unui parinte constituie o veritabila experienta mutativa pentru un bebelus confruntat cu o rupere brutala a investirilor sale afective. Poate fi vorba de asemenea de un deces al unui frate sau al celuilalt parinte, ceea ce arunca mama intr-o depresie (pe care Green a descris-o foarte bine ca un "complex al mamei moarte"). Durerea doliului poate, daca suplinirile parentale nu sunt suficient de bune sa activeze mecanisme de aparare din seria negativa. Aceasta experienta traita foarte precoce, genereaza subiectului "lacune" psihice, legate de mecanismele de aparare aparute pentru a evita impactul sau traumatic, in raport cu imposibilitate traducerii psihice pe care o comporta: spaima, evitare, deturnarea amintirii, inchiderea si non-refularea ei. Doliul precoce este un travaliu de deturnare a amintirii si nu un travaliu de rememorare in detaliu ca in alte forme de doliu. Pierderea precoce este o trauma in negativ, fara memorie. Asa cum spunea Pierra Aulagnier: "acolo unde era ceva, a aparut o gaura neagra". Prin intermediul acestor efecte ale intoarcerii sau mai degraba ale obsesiei putem aborda absenta, caci plecand de la acest gol nascut prin "golul din memorie" provocat prin evitare, se manifesta obsesia pentru persoana apropiata.

Cristina Calarasanu: « Harry Potter, copilul erou », cartea pe care ati scris-o in 2005, vorbeste despre acest personaj celebru cunoscut de copiii din lumea intreaga. Cum ati ales istoria acestui personaj? Ce anume oglindeste aceasta poveste magica pentru a permite intalnirea literaturii cu psihanaliza?

Eric Auriacombe : In 1998, am descoperit acest personaj de care copiii vorbeau deja cu entuziasm. Copil indoliat precoce, traumatizat si maltratat, am constatat ca putea ilustra intr-o manifera exemplara lucrarile mele asupra doliului la copil. Harry Potter, orfan de la varsta de un an, pare a-si fi pierdut parintii intr-un accident de masina, in care a fost el insusi implicat. A pastrat o urma, inscrisa pe corpul sau, sub forma unei cicatrice pe frunte. Unchiul si matusa sa il primesc impotriva vointei lor si il maltrateaza. La 11 ani afla ca apartine poporului vrajitorilor. Doua teorii privind moartea parintilor sai se suprapun, cea a Incuiatilor si cea a Vrajitorilor si a luptei cu lordul Cap-de-Mort. Intriga se orienteaza spre reaparitia progresiva a stapanului tenebrelor si suspansul se amplifica de la un volum la altul. Personajul principal evolueaza progresiv: isi descopera familia si originile sale. Isi reconstituie istoria in ciuda poverii secretului si tacerii. Cap-de-Mort renaste incet incet intruchipand figura inamicului. Viata psihica a lui Harry Potter este descrisa foarte precis: durere si depresie, angoasa, culpabilitate, sentiment de gol si halucinatii, indoieli asupra integritatii fizice si mentale, vise repetate, cosmaruri, relatie speculara, legatura cu mama si cu tatal sau. De observat aspectul pe alocuri capricios al adolescentului Harry din volumul V: morocanos, persecutat, coleric, egocentric. Harry prezinta o forma de patologie a narcisismului cu o depresie anaclitica si abandon in care mecanismele de aparare din seria negativa apar adesea. Este vorba de evitarea si uitarea durerii (a traumei absentei), de alegerea de a nu se mai gandi la nimic, de a se ascunde, de a evita orice relatie (intelegand aici chiar si pe cea cu alter ego), de a-si interzice sa existe, de a genera goluri intr-o forma de narcisism negativ (ca si cum Narcisse s-ar indragosti de absenta reflectiei sale), goluri in gandire si de a inchide intr- o cripta inaccesibila reprezentarile sau persoanele care trebuie tinute secrete in raport cu istoria parintilor sai.

Cristina Calarasanu: Se vorbeste destul de mult astazi de o metodologie a travaliului terapeutic posibil in institutiile pentru copii. Din experienta dvs, care ar fi cea mai buna abordare? Putem vorbi despre un travaliu grupal sau familial?

Eric Auriacombe : Este o intrebare care a aparut acum multi ani si ramane actuala: cum putem ingriji cu ajutorul unei institutii? Lucrarile lui Spitz asupra hospitalismului au deschis aceasta cale si au aratat cat de importante sunt relatiile afective precum si travaliul de verbalizare al trairilor celor ce ingrijesc, importanta circulatiei comunicarii, a organizarii timpului si spatiului institutional pentru a promova respectul fata de exprimarea copilului. In acest cadru, putem introduce o dinamica grupala. Acest tip de lucru nu este in contradictie si cu unul familial, caci nu este vorba de o suplinire ci de un dispozitiv psihoterapeutic specific. Lucrul cu familia, atunci cand este posibil, este necesar si util pentru a pastra copilul in legatura cu istoria si originile sale.

Cristina Calarasanu: Cunoasteti Romania? Ati intalnit psihologi sau psihanalisti romani?

Eric Auriacombe : In 1974, am vizitat Romania cu un grup de prieteni, facand camping si luand masa in restaurante din diferite sate. Pastrez amintiri excelente din intalnirile mele cu locuitorii, cu muzica, cu costumele din Maramures si cu manastirile magnifice. Am intalnit psihologi si psihiatri romani veniti sa studieze sau sa munceasca in Franta. Avem multe puncte comune in maniera in care este abordata psihopatologia.