Cristina Calarasanu: Dna Mireille Grassi, lucrati de multa vreme intr-un spital psihiatric si ati dobandit o bogata experienta in lucrul cu patologia. Care este formarea dvs ? Cum ati ales acest drum ?

Mireille Grassi : Universitatea pe care am cunoscut-o eu intre 1968 si 1973 nu mai exista. Timp de doi ani aveam cursuri de statistica, sociologie, antropologie, engleza, biologie si un pic de psihologie. In urma acestor doi ani se puteau obtine patru certificate : psihologie generala si comparata, psihologie fiziologica, psihologie genetica si psihologie sociala. Eu am optat pentru inca un an si o diploma de studii superioare specializate in psihopatologie. La inceput am fost 90, dar doar 8 am absolvit. Am beneficiat de un invatamant cultivat si deschis. Apoi am plonjat in psihanaliza si inca inot in apele ei profunde. Stagiile m-au adus printre alte locuri si in spitalul psihiatric. Aici am intalnit psihiatri, asistente, motivati si respectuosi. Cu noroc, am nimerit intr-o perioada in care doua posturi de psiholog titular erau libere si am ramas. In calitate de psiholog clinician, nu am incetat niciodata sa imi modelez instrumentele de lucru, ceea ce a fost pasionant. Psihoterapii, grupuri, lucru institutional, invatamant, nu m-am plictisit niciodata in aceasta meserie.

Cristina Calarasanu : Vorbiti-ne despre importanta echipei in interventia terapeutica asupra grupurilor psihiatrice. Cine poate face parte din aceasta echipa ?

Mireille Grassi : Am colaborat intotdeauna in munca mea cu colegii din institutie si ma gandesc la primele mele experiente in ingrijirea psihiatrica. De exemplu, grupurile de psihoterapie institutionala ale dr. H.Vermorel unde pacientii si asistentii aveau schimburi libere intre ei. Notiunea de echipa era in constructie si pentru mine ea este mereu un element indispensabil pentru a putea gandi interventia terapeutica a pacientilor. Psihoterapiile individuale, intr-un spatiu privat intre subiect si terapeut sunt doar o parte din munca mea. Am creat diverse grupuri terapeutice, in special cu mediere si in toate am integrat si o infirmiera. Aceasta functie este particulara. Acest tert asigura o parte din cadrul grupal, de exemplu acompanierea pana la salon, ofera o posibilitate de identificare, faciliteaza gandirea si afectele, permite intoarcerea in echipa a unei alte fete a pacientilor. Sigur, aleg aceste persoane dupa disponibilitatea lor : sa fie o prezenta regulata, sa aiba o usurinta in exprimarea emotiilor si a imaginarului, un interes pentru relatii si o orientare clinica comuna. Grupurile sunt un loc de formare foarte interesant.

Cristina Calarasanu : Vedeti grupul ca pe un instrument terapeutic care poate ajuta pacientul sa gandeasca, sa elaboreze, sa transforme boala si suferinta psihica ?

Mireille Grassi : Imi este clar ca grupul este un instrument terapeutic privilegiat intr-un serviciu psihiatric. S-au scris multe lucruri pe marginea acestui subiect si as vrea sa fac doar cateva remarci : exista grupuri si grupuri, si nu orice grup activeaza un travaliu psihic, nici orice activitate nu este terapeutica. Dar acest proces este favorizat de tot ceea ce se intampla in real si in viata institutionala. Cine anima grupul : ce formare, ce cunostinte fundamentale, ce investiri personale ? Cel care creeaza un grup isi pune amprenta intr-un fel in care nu seamana cu altul. A reconstrui si a dobandi increderea, a experimenta limite, a introiecta obiecte bune incarnate in ceilalti membrii ai grupului, a putea evoca lumea interioara sau a putea pastra un secret, a primi evenimentele lumii exterioare, a reconstitui istoria proprie in rezonanta cu cea a celuilalt. Pentru cei carora terapia individuala le este inaccesibila, sau nu le este inca accesibila, grupul este esential si este nevoie sa fie pus la dispozitia lor. Este necesara o analiza analitica personala pentru cei care se angajeaza intr-un asemenea demers, mai ales daca avem in vedere sa cream o legatura transferentiala. Imi amintesc ca am intalnit pe strada pe cineva care mi-a spus « imi amintesc foarte bine de grupul nostru » si a inceput sa vorbeasca despre el dupa 20 ani. Un pacient alcoolic suicidar, respins de anturajul sau, neinvestit de personalul medical, care insa a cucerit stima si afectiunea grupului prin cultura sa, prin sensibilitatea sa si si-a regasit respectul de sine. Ne-am bucurat amandoi de acea intalnire. Atunci cand o stagiara se mira de capacitatile, de calitatile participantilor la grup sau se emotioneaza de suferinta unuia dintre acesti oameni considerati de spatiul medical « cazuri patologice », sunt gata sa ii acord sustinere si apreciere. Noi trebuie sa avem grija de pacientii nostri, o grija nelinistita, uneori dureroasa, si nu intotdeauna gratificanta. Grupurile mele sunt in cea mai mare parte a timpului ca o paranteza, spun adesea despre ele ca sunt « re-creatia » mea si « re-creerea » mea.

Cristina Calarasanu : Care sunt trasaturile unui proces terapeutic cu un pacient psihotic ? Care sunt provocarile analistului in timpul acestui proces ?

Mireille Grassi : Psihoticii sunt primii beneficiari ai unui travaliu grupal. P.C. Racamier (unul dintre profesorii care mi-au inspirat modul de a gandi psihoza) spunea : ignoram adesea cat de mult se ignora psihoticii pe ei insisi. Nu numai ca isi ignora inconstientul, dar ignora si o mare parte din constientul lor. » Ca si ingrijirea institutionala, grupurile au pentru mine o functie « de a purta o marturie asupra a ceea ce exista la pacienti, dar care in mod normal ar fi un punct foarte sensibil. O marturie a propriei lor existente, a implinirilor lor, a afectelor, a influentei lor. » In plus, ele ofera un spatiu tranzitional (exercitiile culturale, jocul), permanenta cadrului, timpul acordat, lantul asocierilor care se opun proceselor schizofrenice distructive pentru gandire, pentru timp, pentru obiect. Celalalt nu poate de unul singur si asta stim bine. Relationarea este mai libera si mai autentica in sanul unui grup pentru un schizofren. Si astfel ea nu se face in detrimentul celuilalt si nici nu reprezinta un obstacol pentru procesul grupal. Putem sa ne miram de capacitatea lor de a-l asculta pe celalalt, de compasiunea lor, de legaturile care se formeaza, dar de asemenea sa ne inspaimantam de aparitia cruzimii lor, a invidiei. E nevoie ca terapeutul sa stie sa asculte ceea ce se naste din inconstient fara teama, si sa ii confere sens fara a bloca sau a opri. Cand pacientul se surprinde pe sine insusi este un moment foarte important pentru el. Searles (un alt profesor al meu) spunea ca este necesara o permanenta explorare a psihismului propriu pentru ca terapeutul sa poata discerne, explora, salva elementele de umanitate pe care schizofrenia le distruge. Deci da, este o provocare, dar una in doi, terapeut si pacient, sau in mai multi, cu sau in jurul unui pacient.

Cristina Calarasanu : Ce rol joaca familia in interventiile institutionale ?

Mireille Grassi : Lucrez rar cu familiile. Si chiar si mai rar in mod direct. In serviciul unde sunt eu, legatura cu familia este asigurata de catre asistentii sociali si psihiatri (intalniri preliminare, terapii familiale) si de catre o echipa de lucru in timpul spitalizarii sau in cadrul vizitelor la domiciliu. Psihologul este disponibil pentru a aduce si el aportul sau la intalnirile echipei sau la cerere. Insa este o alegere personala si nu un fapt institutional. In ceea ce priveste terapiile individuale, prefer ca familia sa ramana doar in imago sau fantasme, accept foarte rar sa o intalnesc. De exemplu, accept in cazul mamelor fuzionale angoasate care doresc sa se reasigure si sa nu intrerupa astfel demersul fiului lor major, dar inca prins in firele ambivalentei materne. In grupuri, familiile sunt mereu convocate prin gandire si afecte : evocari ale bunicilor, amintiri ale copilariei, prenume ale copiilor etc. De asemenea, in spital exista colegi psihanalisti care practica terapia familiala si o echipa de terapie familiala sistemica.

Cristina Calarasanu :Utilizati in munca dvs psihodrama psihanalitica. Ne puteti vorbi putin despre aceasta abordare terapeutica ?

Mireille Grassi : Am descoperit psihodrama acum mult timp, dar interesul meu nu a scazut niciodata. La spital suntem o echipa de 12 psihodramatisti si avem locul nostru recunoscut de institutie. Putem vorbi foarte mult despre aceasta practica, nu as vrea sa fac o prezentare teoretica a tehnicii si conceptelor, dar putem vorbi despre joc. Mi-a placut foarte mult sa ma joc copil fiind si inca imi place, este o calitate absolut necesara in munca aceasta Jocul psihodramatic este un frate mai mare al grupurilor mele terapeutice. El ne aduce in inima vietii psihice, a inconstientului, este material pentru transformare si sursa a travaliului psihic. Este un joc foarte serios. Adesea dificil, dar pasionant. Lucram cu oameni foarte complicati, ca sa nu spunem cu cazuri grave. Psihodrama este un model al unei provocari in mai multi contra psihozei. Un pacient, un analist, co-terapeuti. Nu putem ramane singuri cu un schizofren, o echipa solida rezista psihozei, supravietuieste, continua sa asocieze, sa gandeasca, poate sa faca afectele sa circule, sa suporte angoasele masive, sa creeze legaturi diferentiate. Tinerele anorexice sau bulimice si alti pacienti atinsi de simptomele lor abordeaza impreuna cu noi alte laturi ale personalitatii lor, necunoscute sau prea anxioase, se intereseaza impreuna cu noi de istoria lor, de viata lor interioara. O legatura transferentiala se tese de-a lungul jocului si un fir asociativ, readucand la viata afectul blocat, negat, reprimat, diferenta inlocuita de confuzie.

Cristina Calarasanu : Cum ati cunoscut psihologii romani ? Care au fost impresiile dvs cu aceste experiente ?

Mireille Grassi : Asociatia « Savoie Solidaires » a dezvoltat o colaborare cu departamentul Arges, si in cadrul acestui parteneriat intre Centru Spitalier Specializat Savoie si Spitalul Psihiatric Vedea am participat in ultimii doi ani la dezvoltarea unui program de formare si schimb de experienta. I-am cunoscut astfel pe colegii romani si a aparut o legatura profesionala si amicala. In acest fel te-am cunoscut si pe tine, Cristina. Am intalnit si alti psihologi cu ocazia colocviului organizat de Colegiul Psihologilor la Pitesti unde am participat. Daca ma gandesc la experienta din Romania, gasesc ca este vorba despre o transmitere pe care o fac si regasesc aceeasi curiozitate si aceeasi placere ca si cea a colegilor din tara mea. Mi-as dori ca psihologii din Romania ca si din Franta sa isi utilizeze mai mult propria vitalitate psihica mai degraba decat sa se refugieze in cunostinte sterile si superficiale. Mi-as dori sa luptam impreuna contra vindecarii rapide a simptomelor, contra comportamentalismului, contra ceea ce zdrobeste umanul. Voi sunteti aproape de afectele voastre si sunteti foarte expresivi, apreciez dinamismul vostru si imi place sa rad impreuna cu voi. Am putea vorbi chiar despre ras ca un instrument terapeutic.